Publicat de WebmasterLSDV în: 2009-10-14

Anul acesta, lumea nevăzătorilor aniversează bicentenarul nașterii lui Louis Braille, personalitate marcantă prin care nu numai deficienții de vedere au dobândit un mijloc de comunicare, ci și cei care îi înconjoară au putut să-și dea seama de capacitățile și disponibilitățile celor pe care, până atunci, nu-i vedeau decât ca pe niște oameni lipsiți de orice perspectivă.

Louis Braille a văzut lumina zilei la Coupvray, departamentul Seine-et-Marne, la 4 ianuarie 1809, fiind al patrulea copil al familiei Simon René Braille și al lui Monique Baron. ÃŽn urma unui accident stupid, petrecut în atelierul de curelar al tatălui său, la vârsta de trei ani, Louis își pierde vederea, provocând o mare deznădejde familiei în primele clipe, dar aceasta, printr-o intuiție fericită, a știut să ducă la bun sfârșit începuturile educației micului copil nevăzător.

După ce urmează clasele primare în sat, prin demersurile tatălui său, Louis în vârstă de 10 ani este admis elev al Institutului Regal, intrând efectiv în școală la 15 februarie 1819.

Condițiile materiale oferite de Institut, în primele decenii ale secolului al XIX-lea, se caracterizează prin lipsă de confort și insalubritate, la acestea adăugându-se un sistem educațional defectuos ce îi supunea pe elevi la eforturi supraomenești, fapt care influența în mod negativ sănătatea elevilor, chiar Louis Braille contractează aici tuberculoza din cauza căreia va muri. ÃŽn perioada în care Braille este elev, învățământul se desfășoară încă după metoda lui Valentin Haüy, fondatorul în 1785 al primei școli pentru copii nevăzători.

Această metodă consta în imprimarea puternică în relief a literelor obișnuite, ea fiind folosită pentru citit, fără însă a da un randament prea mare. Tânărul Louis se distinge prin hărnicie, inteligență, îndemânare, fiind remarcat la toate disciplinele de învățământ: gramatică, istorie, geografie, aritmetică, logică etc., precum și la muzică și lucrări practice (tricotaj, confecționare de pantofi de casă împletiți și din fâșii). Pe parcursul școlarității, personalitatea lui Braille devine tot mai conturată și mai complexă, dispunând de o inteligență vie, de o claritate și exactitate a ideilor, precum și de spirit de dreptate și corectitudine. De asemenea, avea o imaginație bogată, dar totdeauna dirijată de rațiune.

Datorită calităților sale excepționale, între 1823-1827, Louis Braille, în vreme ce-și urmează studiile, îndeplinește și funcția de „contra-maistru” la atelierul de pantofi de casă din fâșii și din împletituri. ÃŽndeplinindu-și cu succes sarcinile încredințate, Louis Braille este promovat în 1828 la gradul de „repetitor”, fără să obțină însă avantaje deosebite, repetitorii nevăzători fiind socotiți niște elevi mai mari.

Louis Braille face parte din prima promoție de profesori, deși el preda din 1827 o varietate de discipline: gramatica, istoria, geografia, aritmetica, algebra, geometria, pianul, violoncelul. El era un spirit metodic, pasionat de cercetări, lecțiile sale fiind model de precizie și concizie, elevii săi fiind atrași de capacitățile lui de a le trezi interesul, de a-i înțelege și de a-i călăuzi în clipele grele ale vieții.

După cum am arătat, Louis Braille a contractat de tânăr boala care avea să-i macine trupul, determinând stingerea din viață prematură la 6 ianuarie 1852, deci, la vârsta de 43 de ani.

Apariția sistemului braille a avut și precursori, dintre care cel mai important este căpitanul de artilerie, Nicolas-Marie-Charles Barbier de la Serre, ale cărui preocupări referitoare la scrierea pentru nevăzători datează de pe la 1819.

ÃŽnsuși Louis Braille va recunoaște, în mai multe rânduri, rolul decisiv pe care l-a avut Barbier în inventarea sistemului punctiform pentru deficienții vizual.

„Şi dacă suntem destul de fericiți de a fi făcut ceva care poate folosi tovarășilor noștri de suferință, vrem totuși să subliniem încă o dată că suntem recunoscători domnului Barbier, primul (sic) care a inventat procedeul scrierii cu puncte pentru orbi”.

Barbier a imaginat mai multe procedee, cunoscute sub diferite denumiri (scriere întretăiată, scriere nocturnă, tipografie particulară de buzunar și de ambulanță etc.), trecând de la scrierea în relief a literelor obișnuite la scrierea cu 12 puncte, care s-a dovedit a fi destul de greu de descifrat de către nevăzători. Această dificultate, în utilizarea sistemului Barbier, îi determină pe mai mulți nevăzători de la Institutul Regal, între care și Gabriel Gauthier, prietenul lui Braille, să caute soluții de perfecționare a „sonografiei” cum mai era cunoscut alfabetul căpitanului.

Pierre Henri, autorul monografiei „Louis Braille”, crede că sistemul lui Braille este conceput prin 1825, în părțile sale esențiale, pentru că din 1827 se începe tipărirea cărților în acest sistem.

ÃŽn 1829, apare prima variantă a noii metode de scriere punctiformă, elaborată de Louis Braille, intitulată „Procedeu pentru scrierea cuvintelor, a muzicii, și a muzicii bisericești plain chant cu ajutorul punctelor pentru uzul orbilor și orânduit pentru ei”.

Deși Braille nu dezvoltă principiul care stă la baza formării primei serii de litere de la care, prin combinații, se obțin celelalte litere ale alfabetului, se poate deduce că a procedat astfel: a început prin formarea a trei semne în partea stângă a dreptunghiului și a repetat operația în partea dreaptă, obținându-se șase puncte care vor fi numerotate de la unu la șase.

Cu intuiția sa, Braille a procedat, după cum afirmă P. Henri, ca un „prim psiholog al edificării structurilor tactile”, îndepărtând orice semn care s-ar fi putut confunda cu altul și păstrând pentru seria fundamentală combinațiile care formau imagini distincte. Astfel s-a ajuns la numerotarea clasică în sistemul Braille, experimentat între 1829-1837 la Institutul Regal. A doua ediție a „procedeului...” apare în 1837, cu îmbunătățirile necesare. ÃŽn această a doua ediție a lucrării este fixat alfabetul, cifrele, semnele ortografice și un sistem stenografic (denumit abreviație), creându-se posibilitatea de a se transcrie orice lucrare beletristică sau științifică. Totodată, se pune la punct o notație muzicală închegată care, în linii generale, formează esențialul muzicografiei internaționale Braille.

Pornind de la faptul că sistemul Braille are ca bază sistemul Barbier, între aceste două sisteme există anumite asemănări, dar deosebirea fundamentală este că cel al lui Barbier, prin particularitățile sale, se adresa vederii, iar cel al lui Braille se adresează pipăitului, deoarece cele șase puncte utilizate de el acoperă perfect posibilitățile de cuprindere cu degetele nevăzătorului.

Ediția a II-a din „procedeu” (1837) este prima scriere în sistemul Braille cu text corespunzător în relief linear pe coloana vecină, care este difuzat în afara hotarelor Franței. El conținea rugăciunea „Tatăl nostru” tradusă în latină, italiană, spaniolă, germană și engleză, fiind trimis la toate instituțiile pentru nevăzători existente la acea epocă: Filadelfia, Glasgow, Edinburg, Bruxelles, Madrid, Budapesta, Copenhaga etc. ÃŽn țările germanice, sistemului Braille în forma lui originală i-au trebuit 40 de ani ca să se impună. J. W. Klein, fondatorul instituției din Viena și al scrierii în relief cu litere de tipar, îi cunoștea existența în 1837, dar introducerea alfabetului e întârziată, argumentându-se că acesta se constituie într-o nouă barieră între nevăzători și văzători.

ÃŽn Anglia, adoptarea sistemului Braille s-a făcut destul de dificil, deoarece în 1878, aici existau cel puțin patru sisteme cu caractere obișnuite în relief și două sisteme stenografice. Åži în Statele Unite, generalizarea sistemului Braille a necesitat mult timp și multe dispute, fiindcă și aici existau mai multe sisteme care opuneau rezistență la introducerea alfabetului Braille.

ÃŽn 1878 are loc la Paris importantul Congres universal pentru îmbunătățirea soartei orbilor și surdo-muților, în cadrul căruia una dintre comisii are ca obiect de studiu „diferite metode de tipărire și scriere în vederea unificării sistemelor”. După îndelungate și controversate dezbateri, congresul se pronunță cu o mare majoritate pentru generalizarea sistemului Braille, nemodificat. Treptat, alfabetul este adaptat și adoptat de principalele limbi de pe glob, chiar și de limba japoneză și cea chineză, în care scrierea este silabică.

După afirmațiile lui P. Henri, scrierea cu punctatorul permite executarea a 50-60 de caractere pe minut, în timp ce cu o mașină de scris se atinge un număr dublu. Lectura tactilă variază mult după subiect: cititorii mediocrii ajung până la 60 de cuvinte pe minut, dar sunt și nevăzători care depășesc 100 de cuvinte pe minut.

După același autor, „scrisul cu puncte în relief este singurul care poate răspunde exigențelor pipăitului, el nu convine deloc vederii. Deși un om cu vedere își însușește foarte ușor scris-cititul Braille, totuși nu realizează condițiile prielnice pentru o bună lectură vizuală.”

ÃŽn contextul preocupărilor de realizare a unei comunicări dintre nevăzători și văzători, Louis Braille publică în 1839 o broșură intitulată „Procedee noi pentru a reprezenta cu puncte, literele întocmai, hărțile geografice, figurile geometrice, notele muzicale pentru uzul orbilor de Luis Braille, repetitor la Institutul Regal al Tinerilor Orbi”. ÃŽn această lucrare, el simplifică mult sistemul și în acest scop a construit un aparat care imprima semne palpabile, aparat perfecționat de prietenul său Foucault, și care a fost denumit de acesta „planșa cu piston”, iar ulterior Leviste l-a botezat „rafigraf”. ÃŽn același context al relaționării nevăzătorilor cu persoanele cu vedere, ei au fost învățați să traseze caractere cu creionul, în dreptunghiurile rigletei Braille, care să poată fi citite direct de cei cu vedere, această scriere fiind cunoscută, în trecut, cu numele de „stylografie”, iar actual, „scriere plană”. Dacă generalizarea dactilografiei și, în prezent, utilizarea computerelor au făcut să cadă în desuetudine aceste procedee destinate să asigure corespondența între orbi și cei cu vedere, totuși la origine îl regăsim pe Braille și ideea lui de a reproduce forma literelor obișnuite cu ajutorul punctelor.

La noi în țară, sistemul de scriere Braille a fost adaptat de reputatul pedagog, militant pentru o viață mai bună a nevăzătorilor, Ion Vasile Tassu (1878-1951), întemeietorul învățământului pentru nevăzători din vechiul regat. După studii strălucite la Paris, întors în țară în 1899, el susține ideea înființării unei școli pentru nevăzători, fapt care se realizează în 1901, la Focșani, Tassu slujind-o în calitate de îndrumător, director și profesor de muzică.

Nu trebuie să uităm faptul că prima școală de pe teritoriul actual al României a fost înființată în 1900 la Cluj și, de asemenea, aici a fost inaugurată, în 1923, prima tipografie Braille din țară.

ÃŽn semn de recunoștință, rămășițele pământești ale lui Braille au fost transferate de la Coupvray la Panthéon, unde sunt înhumate marile personalități ale culturii franceze.

Prof. Ion Podosu