Publicat de WebmasterLSDV în: 2008-06-24

Aud tot mai des o formulă care mă contrariază: „a citi cărți“. „Ce faceți în timpul liber?“ „Citesc cărți.“ „Mai citește și tu cărți, că nu strică!“ „Am auzit că X citește cărți.“ Pînă mai ieri, cititul își subînțelegea complementul direct. Puteai, desigur, să citești și gazete sau scrisori sau inscripții, dar, în genere, a spune despre cineva că „citește“, că e „un tip citit“, că e „un mare cititor“ implica, necesarmente, obiectul numit „carte“. Citim cărți, ce altceva? Există, e drept, formula celebră a lui Miron Costin despre „cetitul cărților“. Dar ea se referea la o ocupație încă minoritară, care trebuia definită precis. ÃŽn plus, cronicarul folosea pluralul avînd în minte, inevitabil, Cartea, pe care multiplicitatea „cărților“ nu face decît să o reflecteze edificator. („Cu cetitul cărților cunoaștem pe ziditorul nostru, Dumnezeu...“) Reapariția, într-un context cu totul nou, a expresiei cronicărești sugerează reintrarea lecturii în condiția minoratului. „A citi“ nu mai e, astăzi, o ocupație atît de răspîndită încît să fie enunțată ca atare, fără detalii. De citit, mai citim cîte ceva. Dar cărți nu prea mai citim. Pe de altă parte, cărțile continuă să apară, să se înmulțească epidemic, să alimenteze galopant librăriile și bibliotecile. Se scrie imens. De aceea, a vorbi numai de „declinul lecturii“ e a neglija un straniu fenomen complementar: „inflația textului“. ÃŽn ziua de azi, pierdem contactul cu universul cărții, nu doar pentru că nu mai avem timp, nu doar pentru că preferăm computerul și televizorul, ci și pentru că sîntem înconjurați de prea multe cărți. Abandonăm, uneori, mai degrabă din cauza sațietății, decît din cauza subțierii apetitului. Dacă nu mai citim nu este pentru că nu avem ce, nu pentru că bibliotecile s-au golit, nu pentru că avem alte tentații, ci, dimpotrivă, pentru că bibliotecile stau să pocnească, pentru că oferta e inhibitorie.

Oricine a trecut, în ultimii ani, prin încercarea unui sondaj bibliografic, știe ce spun. ÃŽn fiecare zi, subiectul de care te ocupi, oricare ar fi el, e abordat de o puzderie de „colegi“ din toată lumea. Apar, trimestrial, mii de pagini noi: reorganizări ale informației, reformulări, descoperiri de detaliu sau de anvergură. Efectul e descurajant: dacă ești cît de cît realist, știi, de la bun început, că n-ai să poți acoperi niciodată materia care se revarsă, asfixiant, asupra ta. Scrupulul investigației exhaustive e condamnat la utopie și ridicol. Riști să mori în preliminarii sau să cazi într-un soi de diletantism eroic. Cantitatea te demobilizează: la ce bun să continui, la ce bun să contribui, vanitos sau inconștient, la criza de supraproducție a savantlîcului contemporan? Ori renunți la scris, ori scrii pentru plăcerea proprie, fără pretenții, fără ambiții auctoriale. Mulțimea cărților provoacă, necesarmente, criza criteriilor. E din ce în ce mai greu să alegi, să te orientezi, să desparți apele: devii fie un consumator lacom și decerebrat, fie umbra, inactuală, a propriilor idiosincrazii. Cît despre literatorii incontinenți, ei scriu somnambulic, scuturați de lungi accese de grafomanie și narcisism. ÃŽi citesc cîțiva prieteni, snobii și o mînă de experți indescifrabili.

ÃŽn aceste condiții, propun redobîndirea chefului pentru citit printr-o temporară asceză. Cei care n-au citit și nu citesc nu mă interesează, deocamdată. Cei care însă citesc prea mult, să facă o „haltă de ajustare“. Să suspende, o vreme, frecventarea bibliotecilor, să privească în gol, să reflecteze fără suport livresc. Iar cei care scriu, să scrie mai puțin...